Cicero-despre suflet
Poate ca nici una din cercetarile filozofiei (si avem în vedere, nu doar filozofia Antichitatii, ci filozofia în ansamblul ei) nu a presupus un efort mai mare, decât aceea care îsi propune sa analizeze, sa lamureasca si sa determine sufletul. Un efort nobil, care i-a înaltat pe unii, iar pe altii i-a cufundat în tenebrele materialismului.
În ceea ce-l priveste pe Cicero, el îsi îndreapta atentia asupra acestui subiect în opera deplinei sale maturizari – „Tusculanae disputationes”, Liber primus. Întrebarea esentiala de la care trebuie sa pornim, este, daca pot sau nu pot fi decelate în sistemul filozofic ciceronian, tributar adeseori eclectismului si compilatiei, unele peceti de originalitate pe care, nolens volens, tema ca atare le-ar reclama.
Asadar, în prima carte a Discutiilor de la Tusculum, lucrare al carei stil platonician este evident, având însa si o latura didactica, Cicero porneste de la o provocare: „Malum mihi videtur esse mors!” („Tusculanae disputationes” V 9).
Dupa ce, în pur stil enciclopedic, se face o trecere în revista a viziunilor filozofilor elini, (idem – X 19 – XI 23), de la Empedocle, pâna aproape de epoca sa, prin excludere, Cicero îsi fundamenteaza conceptia despre suflet pe doctrinele lui Platon si Aristotel: „(Aristoteles) quintum genus adhibet vacans nomine et sic ipsum animum endelecheian apellat novo nomine quasi quandam continuantam motionem et perennem.” (X 22).
De asemenea, simpatia sa fata de Platon este si mai evidenta, nu atât din pasajul de mai jos, cât din întregul cartii întâi: „Num elegantia Platonem superare possumus? Evolve diligenter eius eum librum, qui est De animo: amplius quod desideres nihil erit.” (XI 24).
Aceasta prezentare – in nuce –, de pâna acum, evidentiaza demersul descriptiv si analitic al lui Cicero. Dar aceasta nu este suficienta; esentialul - illa meliora – abia de acum se descopera, constituind, de fapt, filonul principal:
Din moment ce sufletul, precum ochiul, vede lumea înconjuratoare, fara a putea fi vazut, Cicero propune în cunoasterea sufletului, a eternitatii sale, a originii sale divine, a însusi Creatorului sau, asumarea caii contemplative ca scop si cauza. Contemplarea este îndepartarea sufletului de trup, iar aceasta aduce cu sine acel –ediscere mori- (a învata sa mori). Însa nu aici sta originalitatea lui Cicero, caci calea contemplativa, prin aspectul ei ennoietic, apare si la Platon. Apare însa o diferenta formala, anume, daca la Platon tinta spre care trebuie sa se îndrepte sufletul o constituie lumea ideilor, care sunt perfecte, inefabile, neschimbatoare, inalterabile etc., în vreme ce lumea înconjuratoare, ca mimesis a lumii ideilor, este minimalizata, Cicero propune o contemplare a lumii înconjuratoare cu frumusetile si miracolul ei, elemente ce capata valoare de suport si stimul. De fapt, însasi frumusetea aceasta a lumii duce catre filozofie, stârnita din pofta de a cunoaste.
Când vedem, asadar, stralucirea cerului, ciclul anotimpurilor, coacerea roadelor, soarele, luna, cursul astrelor, marea, globul pamântesc, copacii înfrunziti, holdele, turmele, pe omul însusi –contemplator caeli ac deorum cultor-, este cu neputinta a ne mai îndoi ca peste toate acestea se afla un –effector- (teza platoniciana din Timaios), sau –moderator- (teza a lui Aristotel). (A se vedea tabloul frumusetilor lumii mult mai amplu în XXVIII 68, 70.)
Din acest punct de vedere, se poate afirma ca viziunea contemplativa a lui Cicero si cea a lui Platon se completeaza într-un mod deplin.
Neîndoielnic, scopul lui Cicero, unul didactic si moralizator, anume, acela de a arata ca moartea nu e un rau, ci, dimpotriva, un lucru bun, (nota bene, de acest fapt trebuie sa îl convinga pe interlocutorul sau), necesita, pe lânga efortul persuasiv, si maiestria unui fin psiholog. Astfel, cu elocinta-i caracteristica, Arprinatul se foloseste de recuzita exemplelor, a modelelor de virtute: în centru se afla, desigur, Socrate, cel care si-a asumat cu seninatate moartea, apoi, pilda de vitejie a soldatilor pe câmpul de lupta, cel ce sadeste pomi din care abia urmasii vor culege etc.. De asemenea, beatitudinea pe care o aduce gândul la întâlnirea cu eroii din vechime, Aiax, Agamemnon, palamede etc., faptul de a vorbi cu Homer, Orpheu, Hesiod, îl determina sa exclame cu exaltare: „Equidem saepe emori, si eri posset, vellem…”
|
