Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
Iubirea si dragostea in poezia lui Eminescu
Considerat de Titu Maiorescu în studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, „un poet în toată puterea cuvântului”, Mihai Eminescu este cel mai important poet romantic romantic al nostru. De numele său se leagă prima mare revoluţionare a limbajului din literatura română. Opera lui Mihai Eminescu este vastă şi apreciată atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, fiind considerat unul dintre puţinii poeţi universali.
Poezia lui Eminescu, de fapt întrega lui operă se încadrează în romantism, Eminescu fiind considerat ultimul mare romantic european, încheind astfel, romantismul universal. Caracteristici ale romantismului prezente şi în opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie, inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor excepţionali, ironia satirică, originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura şi iubirea, toate având ca filon folclorul. Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii îşi are rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către absolut şi perfecţiune. Aceste două mari teme sunt nelipsite în operele lui Eminescu, împletindu-se şi definind de fapt semnificaţii, sentimente, senzaţii, exprimarea eului liric...
Tema iubirii şi a naturii apare încă de la prima poezie publicată de Mihai Eminescu, „De-aş avea...” în revista „Familia”. Evoluţia acestor două teme se împarte în două perioade ale operei lui Eminescu, etape definite de Garabet Ibrăileanu într-una din lucrările lui critice îndreptate de această dată asupra operei marelui poet. În prima etapă, Eminescu cântă iubirea împărtăţită, poeziile scrise în această perioadă au o structură asemănătoare şi urmează un adevărat scenariu (momente tandre, motivul visului etc) - “sentimentul iubirii în faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii. [...] natura e întotdeauna în funcţie de sentiment, şi foarte adesea expresia stărilor de suflet. În orice caz este cadrul strict necesar al vieţii."Eul liric îşi cheamă iubita în mijlocul naturii, care este primitoare şi ocrotitoare a iubirii celor doi – cadrul senin şi fericit. Uneori nici nu poţi hotărâ bine dacă aceste poezii sunt imnuri închinate naturii ori iubirii. Exemple de poezii din această perioadă: „Sara pe deal”, „Dorinţă”, „Lacul”, etc.
Publicată la 1 iunie 1885 în revista „Convorbiri literare”, poezia „Sara pe deal”, este o idilă cu puternice note de pastel, ce reprezintă o redactare din perioada tinereţii, în care tema dragostei se împleteşte cu cea a naturii, într-o viziune optimistă, plină de viaţă. Această concepţie, potrivit căreia natura este un confident sau un spaţiu ocrotitor pentru om este specifică romantismului, întâlnită şi în lirica populară. Poetul romantic e fascinat de spectacolul naturii şi găseşte asociaţii între propria viaţă şi fenomenele acesteia. Cadrul natural este la Eminescu însufleţit, poezia realizând o alternanţă între cele două planuri – planul exterior, plin de calm, reprezentat de tabloul înserării şi al nopţii şi planul interior, prezentat într-o intensitate crescândă, aşteptarea iubitei şi imaginarea clipelor de extaz.
Încă din titlu (construcţie nominală) Eminescu sugerează o atmosferă liniştită, ocrotitoare, lucru realizat prin folosirea regionalismului „sara” (Moldova) care conferă muzicalitate. Specific poeziilor eminesciene este faptul că sentimentul este exprimat cel mai adesea nu în mod direct, de către eul liric, ci el este preluat de cadrul natural, prin folosirea ca procedeu dominant a personificării. Sentimentul determinat de citirea poeziei e cel de linişte, de înălţare sufletească, de pace; atmosfera este uşor melancolică şi se realizează prin intermediul unor imagini auditive care au la bază personificarea: „buciumul sună cu jale”, „apele plâng”. „Buciumul”, „turmele”, „streşine vechi”, „clopotul” realizează imaginea străveche a unui timp ancorat, suspendat, simboluri ale românismului, ale vechimii, a spaţiului original. Strofele următoare sunt descrieri mai dinamice, planul este predominant terestru, prezintă activitatea de la sfârşitul zilei prin dominanţa imaginilor auditive. Ultimele strofe surprind mai ales planul interior, subliniindu-se nerăbdarea îndrăgostitului prin interjecţia - „Ah”, formele de viitor ale verbelor exprimă faptul că iubirea împărtăşită este trăită în avans, imaginată, trăirea bucuriei întâlnirii anticipate.
Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
0 comentarii
Adauga comentariu
Pentru a adauga comentarii trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
