Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
Luceafărul
Mihai Eminescu
În peisajul literar românesc, noutatea absolută a poeziei eminesciene constă în bogăţia şi adâncimea cugetării, în îndrăzneala de a cuprinde necuprinsul în versuri adeseori simple, dar atât de tulburătoare prin incantaţie orfică, prin percutanţă ideatică, prin adevărul omenesc şi intensitatea trăirilor. Mulţi cititori avizaţi, chiar străini, precum francezul Alain Guillermou, au fost impresionaţi de modul în care un conţinut filozofic a căpătat relief artistic prin intermediul versului de factură populară. Aceste îndrăzneli ale gândirii poetice eminesciene se regăsesc în toată opera sa în manifestări dintre cele mai neaşteptate, indiciu al unităţii personalităţii scriitoriceşti. În poemul Luceafărul aspectul reflexiv este mai pronunţat şi dispune de o figuraţie lirică spectaculoasă, în care fuzionează felurite modalităţi estetice şi nuclee ideatice, într-o orchestraţie cu numeroase voci, toate adunându-se impresionant în acel “ţipăt” coral de la sfârşit (G. Călinescu). Impulsul filozofic fundamental al poemului îl reprezintă înţelegerea fiinţei, a existentului ca un univers deschis, insuficient sieşi, căutându-şi compătimirea, partea ce-i lipseşte din acel întreg armonic la care aspiră. Mai simplu spus, fiinţa umană este imperfectă prin naştere, prin inconsistenţa şi micimea ei ordinară (Scrisoarea I) şi caută o fiinţă opusă ca principiu, cu care să se însoţească, întregindu-se. Această căutare se datorează dorului nemărginit (Kama, erosul), unei programări iniţiale incognoscibile. Nostalgia contrariilor se manifestă pe scara întregii existenţe subdivine, diferă doar forma şi intensitatea ei. Pentru a-şi dezvălui gândirea sa despre existenţă, Eminescu inventează o poveste cu trei personaje prototipice — Cătălin(a), Hyperion şi Demiurg —, imaginează o dragoste dintre o pământeană şi o fiinţă celestă (motiv cunoscut în antichitate, în poezia romantică europeană, dar şi în folclorul românesc). Detaliile, succesiunea “întâmplărilor”, interferenţa planurilor uranice şi terestre trimit mereu la un alt sens, la acel nivel al filozofării înveşmântate în miraculoasa atmosferă de basm. Astfel, fiinţa terestră, ieşită din “umbra” castelului, se îndreaptă spre lumină. Este un proces firesc, un dat, ca şi nostalgia înaltului, a departelui (Edgar Papu), resimţită de tânăra deosebita fată contemplând imensitatea mării şi a bolţii cereşti. O nostalgie, cu sens contrar, coborâtor, va simţi Luceafărul. Eminescu va găsi o simbolică şi plastică expresie colocvială, pentru a sugera tipul de experienţă în care se va lăsa antrenat: “Îi cade dragă fata”. Luceafărul o învăluie cuceritor cu lumina sa (= spiritul), până ce fata, învrednicită, îl va chema pe dulcele Domn al nopţii, pe “al valurilor Domn” să-i lumineze viaţa. Această întâlnire dintre o pământeancă şi o fiinţă eternă (căci Hyperion este forma cea dintâi a logosului, este o “veşnică minune”) presupune o asemănare între sufletul individual şi cel universal. Mai mult, luceafărul mărilor, aşa cum apare în poezia postumă Tat twan asi, are rolul de a-i mântui pe oameni, de a-i înălţa din agitata existenţă, “din valul ce ne bântuie”.
Pentru ca, in visul fetei, să fie posibilă comunicarea, Luceafărul trebuie să coboare treptele existenţei, să ia chip de tânăr frumos. Luceafărul, trăitor în sferă, simbol al nemărginirii, al înaltului, are însuşirea de a ieşi din propria condiţie şi de a-şi schimba chipul, păstrându-şi existenţa. Cele două ipostaze, de înger şi de demon — ordinea metamorfozelor este inversă în basmul versificat Fata din grădina de aur — o neliniştesc pe Cătălina. Luceafărul îi pare străin, lipsit de viaţă şi îi provoacă, alternativ, o senzaţie de îngheţ, respectiv de combustie. Sunt senzaţii ale unei fiinţe comune, incapabile de a-şi transcende limita şi de a percepe esenţa celuilalt. Hyperion acceptă anularea condiţiei sale în schimbul unei intense ore de iubire. Ascensiunea lui, mergând până la originile universului, pentru a obţine dezlegarea de la Demiurg, se realizează în câteva (şase) strofe magistrale, în care se observă o modernă percepere a relativităţii timpului şi spaţiului: “Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. Universul e infinit, paralel conceput, iar Luceafărul îl străbate cu o ameninţătoare viteză (“Părea un fulger neîntrerupt”), ca printr-un tunel al timpului, în sens invers, spre punctul spaţial şi temporal iniţial. Viziunea poetică e grandioasă, deşi poetul procedează concis. Dacă zborul e zugrăvit hiperbolic (“Creşteau în cer a lui aripe”, imagine structural înrudită cu aceea din versurile “În aer rumene văpăi / Se-ntind pe lumea-ntreagă”), în schimb imaginea universului e surprinsă cât se poate de laconic. Trei niveluri cosmologice se pot distinge: primul, al lumilor stelare (= galaxii): “Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele”; celălalt, al luminilor generatoare de lumi, ultimul fiind nivelul nefiinţei, al Principiului care conţine infinite virtualităţi, al veşnicului repaos, al absenţei determinărilor (“nu-i hotar”).
Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
0 comentarii
Adauga comentariu
Pentru a adauga comentarii trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
