Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
Prevalenta infectiei HBV si HCV la bolnavii hemodializati si semnificatia clinico-epidemiologica
1.Consideraţii generale
Pentru elucidarea ponderii infecţiei cu virusurile hepatitelor B şi C la bolnavii hemodializaţi cronic am cercetat un număr de 191 bolnavi din evidenţele şi sub tratamentul cronic al Clinicii de Nefrologie Cluj - Napoca. Pentru evaluarea prevalenţei infecţiei precum şi modificările acestor prevalenţe în dinamică, am comparat situaţia clinico-epidemiologică a unui număr de 72 bolnavi luaţi în evidenţă din anul 1993, cu un număr de 119 pacienţi din anul 1996. Studiul a fost efectuat prin investigarea serologică a cazurilor prin metoda ELISA cu imunoreactivi standardizaţi. Corelarea datelor serologice cu aspectele clinice ale “stării de sănătate hepatice” ne-a permis aprecierea gradului de cronicizare a infecţiilor din antecedente, urmărind transformarea acestora în hepatopatii cronice.
Conform datelor rezultate, ca urmare a studiului intreprins, în cei doi ani cercetaţi (1993,1996) ponderea hepatopatiilor cronice la bolnavii dializaţi nu prezintă diferenţe semnificative. Sub aspectul bolnavilor vechi şi noi admişi la tratamentul prin hemodializă, atât în anul 1993 cât şi în anul 1996, se observă o creştere a numărului de cazuri noi, dar o scădere procentuală, ceea ce semnifică o creştere a gradului de risc pentru hepatopatii cronice în paralel cu numărul şedinţelor de dializă, respectiv expunerea la risc prin lipsă unei prevenţii.
Infecţia cu VHB ( evidenţiată imunologic ) este foarte crescută la toate categoriile de hemodializaţi studiaţi, faţă de ponderea obişnuită populaţională ( 54,2 şi 52,1% faţă de 32 din datele de literatură pentru România ).
În mod identic şi infecţia cu VHC este net crescută la dializaţi ( 27,8 şi 25,2% ) faţă de ponderea populaţională a infecţiei ( 4,9% ).
În ambele cazuri dializa cronică poate reprezenta un factor de risc suplimentar semnificativ, mai ales în absenţa respectării unor măsuri de profilaxie nespecifică sau specifică.
Ambele infecţii, la bolnavii dializaţi care prezintă semnele clinic evidenţiabile ale unei hepatopatii cronice este de 4 ori superioară faţă de evoluţia naturală a infecţiei ( rata de cronicizare la dializaţi până la 42-45% faţă de maximum 20% pe un teren biologic imun competent ). Acest fapt scoate în evidenţă riscul suplimentar semnificativ pentru cronicizarea infecţiei cu VHB şi VHC la bolnavii dializaţi, cronic imunodeprimaţi prin boala de fond şi terapeutică şi subliniază necesitatea unor măsuri suplimentare de prevenţie la această categorie de bolnavi.
Rata de cronicizare a infecţiilor cu VHB şi VHC este foarte crescută. În cazul infecţiei cu VHB se observă în timp, comparând bolnavii din 1993 cu cei din 1996, o semnificativă scădere a infecţiilor şi o creştere semnificativă a stării de imunitate ( ac-HBs ) de la 20,8% din 1993 ( comparabilă cu starea de imunitate populaţională de 18,3% ) la 45,4% din 1996, net superioară celei populaţionale. Acest ultim aspect favorabil pentru “protecţia” bolnavului hemodializat cronic, este datorat măsurilor de prevenţie aplicate, în primul rând prin vaccinare, o dată cu admiterea lor în terapia prin dializă.
Co - sau suprainfecţia cu VHD este uşor crescută faţă de nivelurile serologice populationale ( 2,6-4,8% faţă de 2,7% ), ceea ce demonstrează riscul mare de infecţie la dializaţi, prin VHB şi VHC şi mai rar prin VHD.
În toate tipurile de infecţie, ponderea este mai crescută la bolnavii vechi cu tratamente prin dializă mai îndelungată, faţă de bolnavii noi.
2.Profilaxia
2.1.Profilaxia specifică – Vaccinoprofilaxia şi imunitatea postvaccinală contra HBV
În cadrul programului general de imunoprofilaxie, după succesul eradicării variolei, OMS a menţinut şase boli infecţioase în recomandările sale privind Programul Global Lărgit de Vaccinare ( EPI / PEV ).
Datorită situaţiei endemo – pandemice privind infecţia cu VHB şi consecinţele sale, prevenirea HBV prin imunoprofilaxie specifică este recomandată spre aplicare în întreaga lume.
În cazul VHB, metodologiile clasice de preparare a unui produs imunogen corpuscular inactivat sau viu atenuat au eşuat pe rând datorită imposibilităţii cultivării industriale in vitro a virusului. Din acest motiv, prepararea produselor imunogene la început a fost îndreptată spre extragerea antigenului viral din plasma donatorilor de sânge iar mai târziu spre sintetizarea componentelor imun specifice, antigenice, pe calea ingineriei genetice. Astfel primele vaccinuri plasmatice apar din 1970, urmate în 1981 – 1982 de mai multe tipuri de vaccin ADN recombinat, preparate prin inginerie genetică pe culturi celulare de drojdie sau ţesuturi.
La toate tipurile de vaccin produsul final conţine o cantitate bine definită de proteine imunogene din structura AgHBs, cu imunogenitate specifică şi competitivitate identică cu cea a antigenului viral.
Indiferent de tipul vaccinului, fiecare produs conţine proteina înalt purificată cu antigenitate specifică de AgHBs în cantitate bine definită ( 95 – 99 % din produs ), soluţie adjuvantă ( de obicei hidroxid de aluminiu ) şi soluţie stabilizatoare ( formaldehida sau thiomersalat ). Ambele tipuri de vaccin sunt stabile şi imunogenic nemodificate mai mulţi ani ( 2 – 5 ani în funcţie de produs ) în cazul în care sunt păstrate în condiţii termice adecvate ( +2º - +8ºC ).
Vaccinul contra HBV este indicat pentru prevenirea, la orice persoană, indiferent de vârsta, sex, rasă, ocupaţie, etc. care nu are în antecedentele personale o infecţie cu VHB şi / sau nu are o stare de imunitate demonstrabilă printr–un titru minim de acHBs în sânge de 10 ui / litru. Vaccinul nu are contraindicaţie majoră nici la persoanele cu infecţie persistentă sau cronică cu VHB sau purtătorii de AgHBs, însă eficienţa vaccinării în aceste cazuri este îndoielnică. Vaccinul nu este contraindicat nici la imunodepresaţi ( natural, infecţios sau terapeutic ), la persoane tratate cu imunoglobuline dar în aceste situaţii vaccinarea trebuie adaptată ca doză şi ritmicitate la fiecare caz în parte.
Toate produsele vaccinale actual existente în circuitul actualizat sunt recomandate a fi administrate pe cale parenterală, intramusculară. Zona clasică şi de elecţie pentru administrarea vaccinului anti hepatitic B este faţa antero-laterală a braţului, în regiunea deltoidiană. La nou–născut sau la sugarul mic, cu o slabă dezvoltare a masei musculare poate fi abordată calea intragluteală. Administrarea vaccinului în alte zone anatomice cu mase mari musculare sau în ţesutul subcutanat, adipos, etc. scade mult eficienţa răspunsului imun specific.
În general o doză vaccinală standard se administrează unui subiect imun biologic competent în vârstă de peste 10 ani. Sub această vârstă se administrează 1 / 2 din această cantitate, iar pentru persoanele cu imunitate „deprimată”, de 2 ori doza standard. Vaccinurile autorizate în România prin Programul Naţional de Imunizare ( PNI ) sunt: Engerix B – SKB (Smith Klein Beatchen) şi Euvax B - Pasteur Merieux.
Imunizarea completă constă în administrarea a 3 doze succesive, în funcţie de cele 2 scheme de vaccinare validate internaţional:
Schema normală de vaccinare, constând din 3 administrări la intervale de 0–1–6 luni;
Schema de urgenţă, constând din administrarea a 3 doze la intervale de 0–1–2 luni, consolidate de o doză de rapel la 12 luni de la prima doză.
Cele două scheme de vaccinare sunt diferit utilizate în funcţie de situaţia de prevenţie adoptată: profilaxie de preexpunere sau profilaxie de postexpunere cu moment infectant posibil cunoscut. Prin experienţa acumulată s – a stabilit că profilaxia de preexpunere poate fi deosebit de flexibil aplicată în perioada celor 6 luni de vaccinare, fără compromiterea răspunsului imun final. Doza de redeşteptare imunitară la 12 luni este necesară pentru cei cu imunodepresie în scopul menţinerii unei imunităţi eficiente.
Vaccinul contra HBV poate fi administrat concomitent cu marea majoritate a vaccinurilor din programul mondial PEV / EPI. Acesta este uşor de inserat în schemele de vaccinare din programele naţionale şi permite dezvoltarea unor serii de vaccinuri „combinate” cu multiple imunogene: vaccinul DTP–HB, DT–HB, HB–HA, etc.
Durata imuniăţii postvaccinale la trei doze de vaccin corect administrate ( 4 doze la schema de urgenţă ), la o persoană sănătoasă, indiferent de tipul vaccinului, asigură o imunitate protectivă în 90 % din cazuri, pe o durată de 5–8 ani ( după unii chiar de 10 ani ). În practica curentă actuală, se consideră necesară revaccinarea la 5–7 ani de la schema de bază 0–1–6 luni, respectiv la 7–10 ani după schema de „urgenţă” de 0–1–2–12 luni. Revaccinările după 3–5 ani sunt luate în considerare la persoanele cu un risc cunoscut pentru infecţie care se menţine şi după 3–5 ani de la vaccinare.
Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
0 comentarii
Adauga comentariu
Pentru a adauga comentarii trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
