Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
Titu Maiorescu si Mihai Eminescu
Într-un articol din „Timpul” (6 Mai, 1881), Mihai Eminescu aclamă cu insurgenţă că „oricine va vrea să definească marele mister al poeziei şi existenţei, va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi, spirit pururea nou.”
Acea anvergură de grand style a teoriei „formelor fără fond” susţinută de Titu Maiorescu îi era familiară genialului său prieten, Eminescu, întrucât criticul şi „junimiştii” erau deziluzionaţi de existenţa unor forme lipsite de conţinut.
Esenţa teoriei „formelor fără fond” atrăgea atenţia faptului că „în aparenţă… avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatori, avem teatru, avem chiar o constituţie. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”. În contextul secolului XIX românesc, această teză viza încurajarea unei producţii autohtone de calitate, respingând împrumuturile neselective şi imitaţiile fără valoare. În realitate Titu Maiorescu şi „junimiştii” pledau pentru ridicarea fondului autentic la înălţimea formelor împrumutate.
Atras în sfera ideii-forţă maioresciene cu privire la adevăr şi obiectivitate, Eminescu a mers totuşi uneori, în poeziile sale, în „răspăr” cu mentorul său, însă a simţit benefic „radicalismul” maiorescian. „Prin Eminescu, teoria formelor fără fond va fi salvată de unilateralitate.” 1 El este cel care vede şi partea mai puţin reuşită a criticului. Apropierea poetului de Junimea începe cu o detaşare considerabilă a tânărului de 20 de ani de ideile maioresciene din Observări Polemice. Eminescu este primul care intuieşte pericolul alunecării în neadevăr, a celui ce susţinea cu somptuozitate adevărul. Altfel spus, aşa cum nota şi Nicolae Manolescu, poetul a sesizat esenţiala „contradicţie maioresciană”, masca cu care criticul de la „Junimea” lupta în contra „formelor fără fond”. „A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, „formele perfecte” de care este obsedat poetul, constituie şansa atingerii adevărului. Modernitatea pentru el consta de fapt într-o permanentă „reîmprospătare” a formelor cu „spiritul modern”.
Eminescu, în poezie, devine în viziunea maioresciană, prototipul „noii direcţii”, „om al timpului modern”, cu o cultură „individuală”, la nivelul „culturii europene de astăzi” asimilată fundamentului naţional şi „de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară”.
Maiorescu îşi încheia studiul din 1889 cu pronosticul că poezia românească a secolului XX va sta „sub auspiciile geniului lui”. (Op. Cit.)
Ca răspuns la afirmaţia lui Maiorescu, Eminescu întrezăreşte în identitatea formă/adevăr, diferenţa ontologică, fiind conştient de noutatea gândului său, de negăsit în estetica tradiţională, fără însă să-şi propună în mod deliberat acest lucru: „S-a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţie de forme. Nemărui nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu proporţie de formă, frumuseţi vii cele cu proporţie de mişcări”. (Manuscriptum, nr. 3/1979, p. 27)
Eminescu a cunoscut consacrarea critică dincoace de munţi odată cu recunoaşterea „noii direcţii”. Nu e vorba numai de o receptare concomitentă, ci şi de impunerea, la început, a imaginii poetului în contururile fixate de Titu Maiorescu. În „Direcţia Nouă în Poezia şi Proza Română” afirmă: „cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu”.
Cuvântului i se dă prestigiul verbului divin, puterea plastică. Dumnezeu a creat lumea vorbind, iar microcosmic, poetul repetă actul creaţiei printr-o percepţie intra-acustică a verbului sau cuvântului. Experienţa intimă a poetului nu constă în „naţionalitatea cuvintelor” ci în „valoarea metafizică a sonurilor”, iar poezia este după o expresie a lui Maiorescu, o „logogie”. Eul liric eminescian devine în acest sens un „logograf” (J. Derrida- „Scriitura şi Diferenţa”).
Aristotel vorbise, la timpul său în „Poetica”, de un principiu masculin al formei care intervine în principiul feminin al materiei, pentru a scoate aspectele lumii din amorfismul lor iniţial. În cazul lui Eminescu, spiritul său este forma, iar natura sau iubirea, materia, care devine însăşi poezia. „Se poate spune fără îndoială că starea de spirit utopică este, esenţial, în întregime, estetică şi artistică” declară Titu Maiorescu în „Eminescu şi Poeziile lui”, întrucât însuşi locul atribuit utopiei nu este „gândul” conform teoriei şui Ortega Y Gasset, ci sentimentul morţii, adevărata substanţă lirică eminesciană.
Cel mai important articol în care Titu Maiorescu îşi exprimă concepţia estetică este „O cercetare critică asupra poeziei noastre” (1867). În acest articol Titu Maiorescu porneşte de la deosebirea fundamentală dintre artă şi ştiinţă: arta, frumosul, pasiunile, emoţiile şi sentimente exprimate într-o formă frumoasă se adresează sufletului, iar ştiinţa, adevărul şi ideile se adresează raţiunii.
Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
0 comentarii
Adauga comentariu
Pentru a adauga comentarii trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
