Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
Tristetea
Atât în calitatea de sentiment “empiric” al vietii, cât si în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristetea are o configuratie aporetica, ceea ce înseamna ca în ambele ipostaze ea coincide cu o situatie afectiva conflictuala. Tristetea este o forma specifica a luptelor dintre contrarii. Fara îndoiala, individul care se instaleaza în tristete ca într-un fel de concluzie afectiva a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimti niciodata nevoia de a teoretiza pe marginea ei si de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund si mai general. El nu va defini niciodata tristetea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetica, o va percepe, deci, ca o contradictie afectiva interna, ca o insatisfactie afectiva, ca o indispozitie sufleteasca, o va percepe asadar, ca o expresie a neîmplinirii vietii sale sufletesti. Omul (obisnuit), care se întristeaza, se întristeaza pentru ca este contrariat în aspiratia lui spre fericire. Tristetea lui (tristetea lui “empirica”) decurge din faptul ca, în elanul sau spre fericire, el întâmpina opozitia unei forte exterioare. Din aceasta tensiune si lupta între contrarii nu rezulta neaparat un vid sufletesc, un “neant” psihic. Daca nu va cunoaste ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominata de sentimentul tristetii “empirice” va cunoaste, totusi, variatul registru al regretelor si, pentru o anumita perioada de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism si se va lasa patrunsa de perfidia otravita a oboselii psihice.
Tristetea filozofica este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflectiei, al meditatiei, al ratiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizam, îl rationalizam, îi atribuim un sens explicit.
Deci, exista doua feluri de tristete: tristetea irationala sau prefilozofica si tristetea filozofica. Lor le corespund doua forme specifice ale autocunoasterii: una dintre ele este “abstracta” si imprecisa, cealalta este “concreta” si exacta. Autocunoasterea abstracta ne indica faptul ca sentimentul tristetii este un sentiment totalizator al vietii subiective, dar ea nu descifreaza cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedeaza ca si cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, aceasta forma a autocunoasterii nu se refera în termeni expliciti la continutul aporetic al sentimentului irational al vietii. Autocunoasterea concreta, însa, dezvaluie cauzele pentru care tristetea poate deveni sentimentul concluziv al trairii subiective în întregul ei, circumstanta care îi permite, totodata, sa treaca la explicitarea aporiei consubstantiale tristetii si la definirea ei corecta.
Fara îndoiala, autocunoasterea concreta este precedata de autocunoasterea abstracta. Cu alte cuvinte, reflectia filozofica asupra tristetii pleaca de la constatarea ca în urma impactului cu existenta apare în constiinta omului o prima forma de “indispozitie”, o prima forma de nefericire - tristetea irationala - si se motiveaza prin dorinta de a revela cauza acestei “indispozitii”, a acestei “nefericiri”, a acestei “tristeti”. Ea ne dezvaluie faptul ca tristetea “originara” decurge din neîmplinirea aspiratiei originare spre fericire, aspiratie prezenta, într-o modalitate implicita, în sufletul fiecarui individ. Dar misiunea ei nu se opreste aici. Meditatia filozofica trece dincolo de aceasta explicatie oarecum tautologica, pentru a cauta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristete. Ea parvine la întrebarea: de ce nazuinta de a fi fericit în sensul absolut al cuvântului este ceva ce nu se împlineste niciodata? În cursul investigatiei care urmareste sa dea raspunsul la întrebare si sa descopere adevarul, apare, însa, un fenomen straniu: tristetea însasi evolueaza, devenind mai profunda si mai complexa, devenind o tristete “filozofica”. Aceasta echivaleaza cu a spune ca degajând cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, în ultima instanta, decât sentimentul tristetii, noi ajungem sa transformam tristetea irationala în tristete autoreflexiva, deci într-un sentiment constient de motivatiile ce-l determina sa se constituie în pura lui specificitate - ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte - si care se percepe pe sine ca sentiment având un astfel de continut. Tristetea autoreflexiva este tristetea devenita constienta de propria ei structura aporetica si, prin urmare, de propria ei “idee”, de propriul ei sens logic si care îsi da seama ca aceste autodezvaluiri au fost facute posibile de un alt sir de autorevelatii ale constiintei - de autorevelatiile care au deconspirat “fiinta” subiectivitatii ca fiind de natura aporetica.
Prin intermediul introspectiei (autoobservarii), individul poate ajunge sa-si însuseasca ideea ca propria lui subiectivitate este formata dintr-o constelatie de aporii: existenta si neantul, finitul si infinitul, timpul si eternitatea, ratiunea si sensibilitatea, puritatea si impuritatea, contemplatia si actiunea. Descoperirea oricaruia dintre aceste cupluri aporetice antreneaza cu sine sensibilizarea acuta a constiintei. Se poate constata, totusi, ca, privite prin prisma efectelor sensibilizatoare, configuratiile amintite se ordoneaza pe o anumita scara valorica. Ideea ca fiinta noastra este terenul de confruntare între instinctul vietii instinctul mortii actioneaza mai intens asupra registrului nostru emotional decât alte idei “subiective”.
Un lucru este absolut cert: descoperirea unuia singur dintre aceste cupluri aporetice în continutul însusi al subiectivitatii noastre este în masura sa produca un soc existential. Descoperirea tuturor sau, altfel spus, a faptului ca fiinta subiectivitatii noastre are o structura aporetica, este în masura sa produca, însa, o adevarata avalansa de socuri existentiale. Aceste socuri amplifica intensitatea sentimentului de tristete si determina constiinta sa se încarce cu o luciditate dureroasa, care îi va permite sa descifreze configuratia aporetica a acestui sentiment. Intensitatea sentimentului de tristete depinde de numarul si intensitatea “socurilor” amintite, iar aceste “socuri”, la rândul lor, depind de cuplurile aporetice pe care si le autoreveleaza subiectivitatea. Devenim din ce în ce mai tristi pe masura ce numarul socurilor existentiale si al cuplurilor aporetice ce le genereaza cresc din ce în ce mai mult. În urma acestui crescendo al tristetii, constiinta îsi pune cu toata acuitatea de care este capabila întrebarea: ce reprezinta, totusi, tristetea în ea însasi? Având în fata suita cuplurilor aporetice si câstigând certitudinea ca determinatiile sale sufletesti sunt aproape întotdeauna într-o contradictie ireconciliabila, subiectul uman este irezistibil împins spre a-si experimenta tristetea ce-i acompaniaza viata ca reprezentând expresia spirituala a imposibilitatii de a ajunge fericit în adevaratul sens al cuvântului. Concluzia filozofica pe care si-o aproprie omul pus într-o astfel de situatie nu poate fi decât aceea ca încercarea lui de a se impregna de absoluta pozitivitate a existentei, de a cuceri plenitudinea si armonia interioara, de a atinge, deci, adevarata fericire, este menita esecului. Putem spune ca viata i se desfasoara sub semnul fericirii ratate. Dar fericirea ratata nu este, cel putin într-o prima aproximare, decât însasi nefericirea. Într-adevar, daca meditam putin mai adânc asupra lucrurilor, ne dam seama ca nefericirea asimilata fericirii ratate nu poate fi echivalentul nefericirii absolute, deoarece în continutul ei a patruns (fie si numai ca o aspiratie) sentimentul fericirii. Cine a descoperit ca aspiratia spre fericire se degradeaza iremediabil la contactul neîndurator cu realitatea, va descoperi, de asemenea, ca nefericirea se degradeaza si ea: în cele din urma viata îi pune surdina si o determina sa involueze. Sufletul omenesc este astfel alcatuit, încât el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalitatile de reducere a nefericirii - probabil cea mai importanta - este aceea prin care fiinta umana o absoarbe în sentimentul împacarii cu destinul. În perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea îsi pierde valoarea absoluta pe care, altfel, omul este înclinat sa i-o acorde. Daca toate formele, procesele si actele vietii au o limita - asa cum ne indica destinul - de ce n-ar avea si nefericirea o limita? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din viata constiintei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o si am transformat-o într-o realitate benigna.
Reflectia filozofica asupra tristetii urmareste, asadar, sa scoata tristetea din implicitul aporetic al ipostazei sale irationale, sa expliciteze si sa conceptualizeze tristetea irationala, sa defineasca tristetea în termeni aporetici sau, ceea ce este în fond unul si acelasi lucru, sa defineasca aporia tristetii în termeni limpezi, clari. Originar, tristetea nu este altceva decât o indispozitie sufleteasca, o nefericire calma, potolita a sufletului. Originar, ea este expresia unui conflict “invizibil” între contrarii, a unui ceva imposibil de rezolvat si, în ultima instanta a unei aporii. Dar aporia tristetii originare este o stare latenta. Mai mult, faptul acesta este relevat ulterior, de catre reflectia filozofica. Perceperea noastra initiala, perceperea noastra “abstracta” se multumeste cu semnalarea unui sentiment al viatii destul de confuz, destul de nelamurit: un gen de indispozitie sau de nefericire potolita si calma. Numai reflectia filozofica este capabila sa distinga în sentimentul originar al tristetii prezenta unei aporii latente.
Prin meditatia asupra substratului irational al tristetii, ca si prin compararea structurii ei cu structura aporetica a “fiintei” subiectivitatii umane, noi am transformat-o în sentiment filozofic. În aceasta calitate, ea reverbereaza înspre manifestarile “fiintei” subiectivitatii noastre - manifestari care au ajutat-o sa se constituie si a caror expresie concluziva este pâna la un anumit punct - pentru a le impregna cu propriul e continut, pentru a le satura cu el, pentru a le absorbi în el, pentru a le introduce asadar în propria ei substanta concluziva. Desigur daca subiectivitatea noastra este, în esenta ei, o forma de existenta confiscata de principiul aporiei, cum am putea noi sa nu fim tristi? Dar si reversul este adevarat: daca tristetea (filozofica) este un sentiment ocazionat si chiar secretat, într-un anumit moment de unele trairi ale constiintei, cum am putea noi sa-i interzicem de a se reîntoarce la ele, pentru a le infuza fiecareia în parte propriul ei continut? Iata cum, de la un moment dat, viata sufleteasca a omului - înteleasa ca o suma de acte si stari diverse - ajunge sa fie dominata de acest sentiment al tristetii.
Pentru a descarca referate trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
0 comentarii
Adauga comentariu
Pentru a adauga comentarii trebuie sa fii membru eCursuri.ro
Intra in contul tau sau inregistreaza-te GRATUIT (dreapta sus)
